Sunt unele decizii in viata care te pot influenta pe o perioada mai scurta sau mai lunga. In cazul meu si al colegilor de clasa, o astfel de decizie a constat in inscrierea la proiectul de tip Erasmus+ ce ne-a fost prezentat inca de la inceputul anului scolar. Personal, pot spune ca nu am nici un regret si cred ca nici ei, intrucat acest proiect a reprezentat pentru noi oportunitatea de a ne dezvolta si cultiva ca oameni, atat in plan profesional, cȃt mai ales in plan personal. Am experimentat independenta, reactia noastra la diferite situatii neprevazute aparute pe pacurs, adaptarea la un program bine stabilit si,poate cel mai important lucru, integrarea intr-un colectiv, nu foarte unit de la inceput, dar care s-a conturat in timp de trei saptamani, reusind sa devina o familie bazata pe acceptarea aproapelui si, de ce nu, sacrificarea unor capricii proprii in favoarea mentinerii bunei stari a grupului. Pe scurt: maturizare,si evadarea din rutina zilnica ce uneori ne induce in eroare in privinta intelegerii corecte a ceea ce presupune viata, in adevaratul sens al cuvantului. Dar in ce a constat acest proiect caruia i se aduc atatea laude? Pai sa incep cu inceputul. Scopul proiectului era acela de a selecta 16 norocosi, in urma unor testari atat din domeniul informaticii, intrucat pe aceasta se baza practica ce urma sa se desfasoare pe parcursul stagiului de 3 saptamani din Granada-Spania, cat si referitor la aptitudinile de comunicare intr-o limba straina, engleza in cazul de fata. Ultima proba, dar nu cea din urma, se constituia intr-un interviu, unde fiecare canditat trebuia sa convinga prin propriile forte faptul ca merita sa faca parte din proiectul vizat si sa dezvolte opinia personala in ceea ce priveste aceasta experienta, vazuta prin ochii lui. Dupa emotii, sperante si mult efort depus pentru fiecare testare in parte, am aflat clasamentul final si numele celor 16 informaticieni pregatiti de noua provocare, printre care si eu.
Desi am pornit timid si fara vreo certitudine referitoare la ceea ma astepta stiam ca va merita. Ma obişnuiam cu ideea ca eram de acum pe cont propriu si ca nu e nici mama, nici tata nici doamna profesoara care sa imi facilitezesarcinile si sa imi atraga atentia la fiecare pas. Eram doar eu, pregatita sa cunosc o noua lume, cu mentalitate diferita si sa imi asum statutul de "miniadult". Am o vaga banuiala ca fiecare dintre camarazii mei astepta acesta evadare, fapt ce mi s-a confirmat pe parcurs.
Primele zile au trecut in zbor. Am facut cunostinta cu membrii M.E.P, unde urma sa desfasuram practica (4 ore pe zi) avand parte de o prima surpriza: mentorul nostru, Remus era si el roman, ne-am familiarizat cu mediul si imprejurimile si ne atasasem deja destul de mult, inca din prima clipa de locul unde urma sa servim masa "La Almazan". Era o afacere de familie, unde fiecare grup al proiectului manca de 3 ori pe zi si unde am ajuns si noi, intampinati cat se poate de calduros de Sensi, Pepe si Jose. Acesti oameni deosebiti au contribuit enorm la starea noastra de bine, administrandu-ne zilnic doza de buna dispozitie si entuziasm de care aveam nevoie. Am realizat atunci ca uneori 3 saptamani sunt mai mult decat suficiente pentru a cunoaste chiar si un strain si pentru a constata cate lucruri in comun ne leaga, in ciuda originii sau a limbii pe care o vorbim. Revenind. Practica decurgea bine. Am fost impartiti in doua echipe: prima avand ca sarcina realizarea unui site web, pentru M.E.P ghidandu-ne si tinand cont de posibile imbunatatiri ale celui actual, iar cea de-a doua urma sa realizeze un videoclip despre experienta noastra in Granada. Fiecare realiza cate o parte a sarcinii si desi stangaci la inceput, prin comunicare si intrajutorare lucrurile au inceput sa mearga struna. In paralel cu acest program de munca am avut si timp liber pentru a ne relaxa facand ceea ce ne place si de a descoperi in amanunt Granada si zonele dimprejur. Weekendurile erau rezervate pentru excursii in alte orase ca: Gibraltarul ce ne-a testat serios conditia fizica fiind nevoiti sa urcam 4 kilometrii pe scari, pentru ca in final sa vedem de sus orasul si coasta Marocului, priveliste ce a meritat pe deplin efortul; Malaga ce ne-a oferit prilejul de a vedea marea la 23 de grade in februarie, Sevilla si Cordoba ce ne-au incatat privirea cu numeorase obiective tursitice ramase bine intiparite in minte. Dat fiind programul incarcat si curiozitatea de a descoperi cat mai mult din ceea ce ne era pus la dipozitie si de a profita la maxim de aceasta mobilitate, timpul a trecut pe nesimtite si ne-am trezit in ultima saptamana a stagiului. Ne simteam ca acasa acolo. Cine ar mai fi vrut sa se intoarca? Nu stiu. Eu una insa as fi putut adopta pentru totdeauna acel mod de viata, parca mai relaxat al spaniolilor: Fara atata presiune, fara figuri incruntate si apasate de stresul zilnic, mult mai binevoitori si prietenosi chiar si la locul de munca. Lumea isi acorda timp pentru sine. Se odihneau. Nu isi focalizau energia pana la epuizare doar pentru a obtine cat mai multa avutie. Nu se concentrau pe concurenta sau pe ce are celalat. Le era bine cu cat aveau, iar programul de munca era conceput cu pauze, astfel incat sa mearga cu drag la serviciu si sa nu il vada ca pe o corvoada. La fel era si pentru noi, la practica. Eram indrumati cu calm, acolo unde intampinam dificultati, nu eram presati sa terminam la o anumita data si parca simteam increderea oferita de mentor ca totul va iesi bine. ASTA CONTA MULT.
Am terminat sarcinile de lucru cu succes si incantati de ceea ce realizasem intr-un timp relativ scurt, prin propriile forte. La festivitatea de ramas bun, unde am prezentat si patronilor M.E.P. rezultatul muncii noastre am fost vizibil apreciati si am vazut incantarea si multumirea din privirile lor la vederea produsului final. ERAU MANDRII DE NOI! A urmat inmanarea diplomelor si ultima poza de grup. A fost greu sa ne luam ramas bun de la ei, insa nu realizam in acel moment ca noi chiar ne vom intoarce acasa peste 1 zi. Am mai colindat odata magazinele, cumparand ultimele amintiri si dupa ce am cutreierat strazile, asa ca de final, am ajuns si la ultima cina alaturi de familia Almazan. Le pregatisem o surpriza, nu voiam sa ne uite atat e usor desi ne asigurasera ca nu se va intampla niciodata si ca suntem speciali. Le-am oferit o rama in care era o poza cu noi toti si am scris pe margine numele noastre, iar alaturi, drapelul Romaniei promova mesajul "Veti ramane mereu in inimile noastre" inconjurat de cateva cuvinte in spaniola invatate de la ei. Desi un gest marunt, au fost vizibil impresionati iar privirea lor parca soptea "vrem sa mai ramaneti". Pentru mine cel mai emotinant moment si cu siguranta de neuitat. Nu ai cum sa uiti asemenea oameni, care te trateaza ca pe un membru al familiei, care iti vor binele sincer, inducand ideea ca esti ACASA si ca usa lor e mereu deschisa pentru tine. Ultimele imbratisari, cateva lacrimi pe obrazul feicaruia si promisiunea ca vom reveni. Asa s-a desfasurat ultima seara. Ne-am retras apoi in camerele noastre, punand ultimele lucruri in bagaj si petrecand ultima noapte in casa noastra, locul unde s-a schimbat cate ceva in fiecare: poate un viciu, un capriciu, o reltie de pritenie, o parere ori chiar mentalitatea. Ceva insa sigur s-a schimbat! Ne intorceam acasa cu forte noi si dornici sa impartasim ceea ce am trait.
Am spus cam tot ce era de spus. Restul sunt detalii pe care fiecare le pastreaza in sufletul sau, dezvaluindu-le doar la momentul oportun. A fost o onoare sa fiu parte din acest proiect si sa pot sa vad dincolo de aparente. Sa descopar mai bine personalitatea fiecaruia, dar mai ales sa ma (re)descopar pe mine. As repeta oricand acest stagiu. Sunt mandra de ceea ce am realizat acolo, de cunostintele profesionale acumulate si cu gandurile mai bune si mai radatoare cu care m-am intors. Consider propice acest tip de mobiliate pentru tineri din toate punctele e vedere si ii indemn pe aceasta cale sa se implice de fiecare data, oricat de imposibil ar parea la inceput. FITI INCREZATORI!
In final, consider necesare multumiri tuturor cadrelor didactice care s-au implicat in realizarea proiectului si ȋn pregatirea noastra, care si-au rupt din timpul lor pentru ca noi sa avem parte de aceasta calatorie din care am invatat atatea, dar mai ales celo 2 profesoare insotitoare, de care ne-am apropiat si mai mult si care au fost acolo pentru noi in fiecare moment, SUSTINANDU-NE! Am fost cu adevarat norocosi.
Andreea Haneș, participant la stagiul de formare
Desi am pornit timid si fara vreo certitudine referitoare la ceea ma astepta stiam ca va merita. Ma obişnuiam cu ideea ca eram de acum pe cont propriu si ca nu e nici mama, nici tata nici doamna profesoara care sa imi facilitezesarcinile si sa imi atraga atentia la fiecare pas. Eram doar eu, pregatita sa cunosc o noua lume, cu mentalitate diferita si sa imi asum statutul de "miniadult". Am o vaga banuiala ca fiecare dintre camarazii mei astepta acesta evadare, fapt ce mi s-a confirmat pe parcurs.
Primele zile au trecut in zbor. Am facut cunostinta cu membrii M.E.P, unde urma sa desfasuram practica (4 ore pe zi) avand parte de o prima surpriza: mentorul nostru, Remus era si el roman, ne-am familiarizat cu mediul si imprejurimile si ne atasasem deja destul de mult, inca din prima clipa de locul unde urma sa servim masa "La Almazan". Era o afacere de familie, unde fiecare grup al proiectului manca de 3 ori pe zi si unde am ajuns si noi, intampinati cat se poate de calduros de Sensi, Pepe si Jose. Acesti oameni deosebiti au contribuit enorm la starea noastra de bine, administrandu-ne zilnic doza de buna dispozitie si entuziasm de care aveam nevoie. Am realizat atunci ca uneori 3 saptamani sunt mai mult decat suficiente pentru a cunoaste chiar si un strain si pentru a constata cate lucruri in comun ne leaga, in ciuda originii sau a limbii pe care o vorbim. Revenind. Practica decurgea bine. Am fost impartiti in doua echipe: prima avand ca sarcina realizarea unui site web, pentru M.E.P ghidandu-ne si tinand cont de posibile imbunatatiri ale celui actual, iar cea de-a doua urma sa realizeze un videoclip despre experienta noastra in Granada. Fiecare realiza cate o parte a sarcinii si desi stangaci la inceput, prin comunicare si intrajutorare lucrurile au inceput sa mearga struna. In paralel cu acest program de munca am avut si timp liber pentru a ne relaxa facand ceea ce ne place si de a descoperi in amanunt Granada si zonele dimprejur. Weekendurile erau rezervate pentru excursii in alte orase ca: Gibraltarul ce ne-a testat serios conditia fizica fiind nevoiti sa urcam 4 kilometrii pe scari, pentru ca in final sa vedem de sus orasul si coasta Marocului, priveliste ce a meritat pe deplin efortul; Malaga ce ne-a oferit prilejul de a vedea marea la 23 de grade in februarie, Sevilla si Cordoba ce ne-au incatat privirea cu numeorase obiective tursitice ramase bine intiparite in minte. Dat fiind programul incarcat si curiozitatea de a descoperi cat mai mult din ceea ce ne era pus la dipozitie si de a profita la maxim de aceasta mobilitate, timpul a trecut pe nesimtite si ne-am trezit in ultima saptamana a stagiului. Ne simteam ca acasa acolo. Cine ar mai fi vrut sa se intoarca? Nu stiu. Eu una insa as fi putut adopta pentru totdeauna acel mod de viata, parca mai relaxat al spaniolilor: Fara atata presiune, fara figuri incruntate si apasate de stresul zilnic, mult mai binevoitori si prietenosi chiar si la locul de munca. Lumea isi acorda timp pentru sine. Se odihneau. Nu isi focalizau energia pana la epuizare doar pentru a obtine cat mai multa avutie. Nu se concentrau pe concurenta sau pe ce are celalat. Le era bine cu cat aveau, iar programul de munca era conceput cu pauze, astfel incat sa mearga cu drag la serviciu si sa nu il vada ca pe o corvoada. La fel era si pentru noi, la practica. Eram indrumati cu calm, acolo unde intampinam dificultati, nu eram presati sa terminam la o anumita data si parca simteam increderea oferita de mentor ca totul va iesi bine. ASTA CONTA MULT.
Am terminat sarcinile de lucru cu succes si incantati de ceea ce realizasem intr-un timp relativ scurt, prin propriile forte. La festivitatea de ramas bun, unde am prezentat si patronilor M.E.P. rezultatul muncii noastre am fost vizibil apreciati si am vazut incantarea si multumirea din privirile lor la vederea produsului final. ERAU MANDRII DE NOI! A urmat inmanarea diplomelor si ultima poza de grup. A fost greu sa ne luam ramas bun de la ei, insa nu realizam in acel moment ca noi chiar ne vom intoarce acasa peste 1 zi. Am mai colindat odata magazinele, cumparand ultimele amintiri si dupa ce am cutreierat strazile, asa ca de final, am ajuns si la ultima cina alaturi de familia Almazan. Le pregatisem o surpriza, nu voiam sa ne uite atat e usor desi ne asigurasera ca nu se va intampla niciodata si ca suntem speciali. Le-am oferit o rama in care era o poza cu noi toti si am scris pe margine numele noastre, iar alaturi, drapelul Romaniei promova mesajul "Veti ramane mereu in inimile noastre" inconjurat de cateva cuvinte in spaniola invatate de la ei. Desi un gest marunt, au fost vizibil impresionati iar privirea lor parca soptea "vrem sa mai ramaneti". Pentru mine cel mai emotinant moment si cu siguranta de neuitat. Nu ai cum sa uiti asemenea oameni, care te trateaza ca pe un membru al familiei, care iti vor binele sincer, inducand ideea ca esti ACASA si ca usa lor e mereu deschisa pentru tine. Ultimele imbratisari, cateva lacrimi pe obrazul feicaruia si promisiunea ca vom reveni. Asa s-a desfasurat ultima seara. Ne-am retras apoi in camerele noastre, punand ultimele lucruri in bagaj si petrecand ultima noapte in casa noastra, locul unde s-a schimbat cate ceva in fiecare: poate un viciu, un capriciu, o reltie de pritenie, o parere ori chiar mentalitatea. Ceva insa sigur s-a schimbat! Ne intorceam acasa cu forte noi si dornici sa impartasim ceea ce am trait.
Am spus cam tot ce era de spus. Restul sunt detalii pe care fiecare le pastreaza in sufletul sau, dezvaluindu-le doar la momentul oportun. A fost o onoare sa fiu parte din acest proiect si sa pot sa vad dincolo de aparente. Sa descopar mai bine personalitatea fiecaruia, dar mai ales sa ma (re)descopar pe mine. As repeta oricand acest stagiu. Sunt mandra de ceea ce am realizat acolo, de cunostintele profesionale acumulate si cu gandurile mai bune si mai radatoare cu care m-am intors. Consider propice acest tip de mobiliate pentru tineri din toate punctele e vedere si ii indemn pe aceasta cale sa se implice de fiecare data, oricat de imposibil ar parea la inceput. FITI INCREZATORI!
In final, consider necesare multumiri tuturor cadrelor didactice care s-au implicat in realizarea proiectului si ȋn pregatirea noastra, care si-au rupt din timpul lor pentru ca noi sa avem parte de aceasta calatorie din care am invatat atatea, dar mai ales celo 2 profesoare insotitoare, de care ne-am apropiat si mai mult si care au fost acolo pentru noi in fiecare moment, SUSTINANDU-NE! Am fost cu adevarat norocosi.
Andreea Haneș, participant la stagiul de formare